Eliberează-te, suflet

Eliberează-te, aici și acum...
și zboară spre-orizonturi increate.

Eliberează-te de acolo și atunci...
și lasă focul blând să îți ridice-n spate

perechi de aripi aurite, de sorii călători create.

Eliberează-te de pretutindeni și totdeauna,
cunoaște iar, și cunoscânt, te uită
- Și pân' la urmă, ce-a fost mai 'nainte,
flacără, phoenix, sau cenușă multă?

Eliberează-te, suflet, de lanțuri și de temnițe
- de slăbiciunea-ți cea avidă de putere,
plutește lin către matrici variate;
sădește-ți înțelept a ta scânteie.

Eliberează-te, suflet, și ia aminte; e ursit
- chiar și prin scrum, flăcări ori pasăre măiastră,
un cerc n-are nici început și nici sfârșit.

Eliberează-te de limită și libertate,
înstrăinează din abisul uterului cosmic gene,
pășește iar pe fir de iarbă nouă cu seninătate;
pornește într-un vals nebun de-eternuri efemere...

Eliberează-te, suflet; odată cu plecarea ta,
în drum spre mare lași parfum pe scoici și lacrimi în ispite,
un rămas bun în vânt spre patru zări, demult iubite.

Eliberează-te, suflet, de tine și de toți,
pătrunde-n întuneric ca lumina;
trasează-n dungi vulgare limite-ntre vii și morți
- apoi privind în părți, ucide vina.

La revedere, suflet, călătorie bună;
mai treci când poți, măcar din lună-n lună,
să-ți vezi nepoți și floarea de ne-o udă.

Bun venit spirit,
în mine te sădește,
udat vei fi,
în armonie crește.

Udat și îngrijit, măcar din lună-n lună...
Călătorește, suflet!... O, Doamne, ce-aventură!

...Într-o ceașcă mică de reverie, de melancolie.

Omar Khayam - Ulciorul

Rămâi să mai ciocnim o cupă
La hanul vechi de pe coclauri
Căci pentr-un vin și pentru tine
Mai am în sân trei pungi cu aur
Rămâi să ne-alungăm tristetea
Și setea fără de-alinare
Cu vinul negru de la hanul
Din valea umbrelor fugare

Știi tu, frumoaso, că ulciorul
Din care bei înfrigurată
E făurit din taina sfântă
Din taina unui trup de fată
L-a făurit cândva olarul
Cel inspirat de duhul rău
Din taina unui trup de fată
Frumos și cald ca trupul tău

Înmiresmează-te frumoaso
Ca pe-un altar de mirodenii
Când zarea-i plină de albastru
Când lumea-i plină de vedenii
Și-atât cât darurile noastre
Mai au pe margini bucurii
Căci mâine în zadar vei bate
La porți de suflete pustii

Că mâine-om putrezi-n morminte
Uitați nepomeniți de nimeni
Căci mâine vor veni olarii
Să fure lut din țintirime
Și trupul tău care mi-e astăzi
Cel mai iubit dintre limanuri
Va fi un biet ulcior din care
Vor bea drumeții pe la hanuri

Toamnă târzie. Covorul arămiu foșnește voios sub pașii săi grăbiți.

În spatele ferestrei, doi ochi privesc pierduți, câștigați.

Se aud bătăi în ușă. Trei secunde de liniște, apoi o voce înfundată de materia lemnoasă dintre ei:

-Domnule doctor, se poate? Alo!... Sunteți acolo?
Ochii-i rămaseră neclintiți, nicio modificare pe chipul său scăldat în delirul de raze al asfințitului, iar ușa se deschise - din spatele ei răsări zgomotos un chip logoreic, cufundat într-o claie ca de abanos și-acoperit de două nopți mari, înstelate...

-Bună ziua, domnule doctor. Am o... Of... A. Deranjez?

-Vă rog, luați loc... se auzi dinspre altarul chipului de citrin, pare-se incandescent. Spuneți-mi, ce-ați pățit? întrebă parcă adresându-se parașutiștilor ce locuiau până odinioară în copacii din fața geamului, ferindu-l de fierturile degajate pe coșul iadului, în zilele caniculare ale verii, ori bucurându-i auzul cu-n foșnet în compania vreunei viori vestitoare a primăverii; și care acum se grăbeau sa împânzească pământul.

-Domnule doctor, cred că am o problemă. M-am trezit... și era... Of... în piept - mi se părea mie că e cam frig, dar am crezut că a uitat domnul T. să închidă geamul după el când a plecat; pthiu, de-ați ști ce rapid zboară! Câteodată stau și-l privesc, până se pierde în zare, și nu-mi vine a crede... Este atât de agil pentru vârsta sa!

Privind în continuare la prietenii săi căzuți în dreptul ferestrei, domnul doctor replică ambiguu, ca din altă sferă: -Se pregătesc de moarte. Câtă grabă! Și totuși, câtă meticulozitate...

-Un lucru nu-l înțeleg defel, în schimb. Cu toată graba în care pleacă de fiecare dată, mereu întârzie... Și doar știe că trebuie să prindă visul de la ora 5, altfel mai poate ajunge abia cu cel de la miezul nopții.
În timp ce povestea, cei doi cărbuni nu se desprindeau defel de la chipul doctorului, care între timp se îndepărtase de fereastră și străbătuse încăperea, așezându-se în cele din urmă la birou.

-...ori, îndată ce l-am găsit pe Neastâmpăratul și-am putut privi spre fereastră, am observat că era închisă.
Rătăcit în vidul cărbunilor ce-l țintuiau, doctorul își aminti că trecuseră ore bune de când a mâncat ultima oară ceva, așa că începu să caute discret în sertarul biroului - doar un ceainic prăfuit și o cutie de ceai începută acum două săptămâni. "De cât timp sunt oare aici, fascinat?" se întrebă în sine.

- ...dar Neastâmpăratul se zbătea mai tare ca niciodată... Îi e tot mai lehamite de ajutoarele cu care până mai odinioară gonea norii cât colo, spuse sfârșită bizara companie a doctorului, după care urmă o scurtă pauză.

-Ceai? rupse doctorul tăcerea.

-Da, mulțumesc. Copil fiind, continuă C. în timp ce doctorul se îndrepta cu ceainicul către o încăpere adiacentă, fapt ce nu păru să-l perturbe din discursul său, clipeam zburdalnic spre nemărginirile văzduhului - se întâmpla pe când încă nu-l cunoșteam pe domnul T., iar Neastâmpăratul era atât de fericit când prietenele sale cele mai bune (și singurele, după cum consideră el), Pleoapele, îi mângâiau printr-o atingere moale și umedă luciul nopții sale cristaline...

Doctorul se întoarse cu o tavă, îi întinse ceașca și se așeză înapoi în scaunul său, ascultând cu atenție.

-Mulțumesc, primi C. ceaiul, continuând însuflețit. Când și-or fi declarat oare războiul ăsta crunt?

-Dar ce se întâmplă cu...

-Iar când m-am uitat pe podea, unde o găseam de obicei - continuă C. nepărând să-l fi auzit pe doctor; timp în care scoase din rucsac o cutie cu fursecuri pe care o puse pe birou - nu mai era acolo; vă puteți imagina, domnule doctor, ce grozăvie! După zeci, - făcu o pauză în care savura ceaiul 'domnului doctor' - poate chiar sute de vizite ale domnului T., e pentru prima oară când Ea nu mă mai aștepta acolo... După încă o pauză, reveni, pe un ton ostenit: -A decis să fugă așadar. Unde s-o asscunde oare lașa? Să se ferească ea până și de mine; zău că nu înțeleg domnule doctor...

Încet-încet, claia noastră ca abanosul începu să se piardă în gânduri, doar nopțile-i înstelate îi rămaseră ațintite asupra doctorului, urmărindu-i pasiv, automatic, fiecare gest - cum înmuia fursecul în ceai, cum sorbea, privind zambitor, pierdut și el, ca de obicei. "Oare ce misterii ascunde domnul T. prin călătoriile sale? Ce lucruri atât de monstruoase, încât se întoarce mereu cu o sete de mine de nemăsurat? Vampir al cucutei!... Și totuși, cum îndrâznit-a ea, lașa? Unde s-o ascunde?"

-Sunteți bine? întrebă doctorul trezindu-se din starea în care se afundase pe nesimțite. Spuneți-mi vă rog, cu ce vă pot ajuta, nu înțeleg prea bine ce ați păț...

-Îmi cer scuze că am dat buzna așa, domn' doctor, doream să vă întreb - dar m-am luat cu vorba și am uitat - dacă n-aveți cumva pe-aici vreo cârpă sau vr...

-Pentru asta ați bătut atâta drum?! Uitați, luați batista aceasta, și... Dar totuși, nu înțeleg...

-Mulțumesc, domnule doctor, nu știu ce mă făceam dacă nu... Ah, cât de târziu s-a făcut! Trebuie să plec, este aproape dimineață.

-Complimentele mele domnului...

-Domnului T.

-Domnului T, da.



Era și vremea ca C. să se retragă cu tot cu nopțile-i de cărbune, dimineața se instala iar domnul T. nu-l găsea acasă. Ieși pe ușa cabinetului și-și deschise cu eforturi disperate câțiva nasturi de la cămașă. Mototoli repede batista și-o îndesă cu grijă în gaura din piept - la timp, pentru că frigul îi cuprinsese întreaga ființă...
Aproape că începea să bată, așa dădea impresia luciul fin al mătasei roșii în primele raze ale dimineții.

Și totuși, unde putea fi, trădătoarea?


Auzi niște bătăi regulate, clare și profunde, iar pentru o clipă îi stătu... batista-n loc. Credea că s-a întors, însă își dădu în momentul următor seama că ceea ce auzea era defapt un ticăit, așa că ridică mâna stângă în dreptul Neastâmpăratului și îl zări pe domnul T. salutând voios din ceasul de la mână, cu gesturi agitate - și brutale, după părerea lui C.

Nici de data asta nu-i spusese domnului doctor de gaura din piept. Oare avea s-o facă vreodată? Când?...

Și totuși, acum situația părea mai gravă. Acum nu mai era pe podea... Unde s-o fi dus?





Emoție de... ba nu. Viroză de primăvară

A venit primăvara, acoperă-mi craterul din piept cu ceva,
cu vreun diapazon stricat sau mai bine cu batista ta.

Și atât... Gata.



Și á-propos, respect!

Crudule timp, tiran ce zdrobești cu iataganul câmpia de cristal pe care pășteam cochet ideea de eternitate...
Viitoru-ți îmi taie aripile...
Prezentul îmi este imposibil de atins din neputința vreunui zbor de orice fel...
Trecutul însă este cel ce merită judecata munților și-a mărilor și-a slăvilor și-a abisului. Căci el... EL! El este... singurul... EL este cel ce se face vinovat de crimă... de uciderea mea... secundă cu secundă... Asta ți-ai dorit, iubitule timp? În asta ți-ai dorit să transformi divina existență? De nu, descuie-ți ferecatele pleoape întru a privi divina-ți creație, în ce demon se încarnă. Ia-te cu mâinile de cap, DA! PRIVEȘTE! OO, VEZI CEEA CE MII DE ANI [tot rodul tău] N-AI VAZUT... Și exclamă! Exclamă o tăcere ce se prelinge pe obraji cu junghi demiurgici...
Poate realitatea va fi suficientă să-ți anuleze orice dorință de a mai întrepătrunde Pământul. Poate atunci... atunci. Vom fi amândoi fericiți. Tu și Eu...



...Eu și Timpul...