Crudule timp, tiran ce zdrobești cu iataganul câmpia de cristal pe care pășteam cochet ideea de eternitate...
Viitoru-ți îmi taie aripile...
Prezentul îmi este imposibil de atins din neputința vreunui zbor de orice fel...
Trecutul însă este cel ce merită judecata munților și-a mărilor și-a slăvilor și-a abisului. Căci el... EL! El este... singurul... EL este cel ce se face vinovat de crimă... de uciderea mea... secundă cu secundă... Asta ți-ai dorit, iubitule timp? În asta ți-ai dorit să transformi divina existență? De nu, descuie-ți ferecatele pleoape întru a privi divina-ți creație, în ce demon se încarnă. Ia-te cu mâinile de cap, DA! PRIVEȘTE! OO, VEZI CEEA CE MII DE ANI [tot rodul tău] N-AI VAZUT... Și exclamă! Exclamă o tăcere ce se prelinge pe obraji cu junghi demiurgici...
Poate realitatea va fi suficientă să-ți anuleze orice dorință de a mai întrepătrunde Pământul. Poate atunci... atunci. Vom fi amândoi fericiți. Tu și Eu...



...Eu și Timpul...