Anyway, I can try anything it's the same circle that lead to nowhere and i'm tired now.
Anyway, I've lost my face, my dignity, my look, everything is gone and I'm tired now.
Don't be scared, I found a good job and I go to work every day on my old bicycle you loved.
I'm pilling up some unread books under my bed and I really think I'll never read again.
No concentration, just a white disorder everywhere around me, you know I'm so tired now.
Don't worry I often go to dinners and parties with some old friends who care for me, take me back home and stay.
Monochrome floors, monochrome walls, only abscence near me, nothing but silence around me. Monochrome flat, monochrome life, only abscence near me, nothing but silence around me.
Sometimes I search an event or something to remind me, that I've really got nothing in mind.
Sometimes I open the windows and listen people walking in the down street, there is a life out there.
Don't be scared, I found a good job and I go to work every day on my old bicycle you loved.
Anyway, I can try anything it's the same circle that lead to nowhere and I'm tired now.
Anyway, I've lost my face, my dignity, my look, everything is gone and I'm tired now.
Don't worry I often go to dinners and parties with some old friends who care for me, take me back home and stay.
Monochrome floors, monochrome walls, only abscence near me, nothing but silence around me.
Monochrome flat, monochrome life, only abscence near me, nothing but silence around me.
Te conocí un día de enero,
con la luna en mi nariz
Y como ví que eras sincero
En tus ojos me perdí
Que torpe distracción
Y que dulce sensación
Y ahora que andamos por el mundo
Como Eneas y Benitin
Ya te encontre varios rasguños
Que te hicieron por ahí
Pero mi loco amor
Es tu mejor doctor
Voy a curarte el alma en duelo
Voy a dejarte como nuevo
Y todo va a pasar
Pronto verás el sol brillar
Tú más que nadie merecer ser feliz
Ya vas a ver como van sanando
Poco a poco tus heridas
Ya vas a ver como va
La misma vida a decantar la sal que sobra del mar
Y aunque hayas sido un extranjero
hasta en tu propio país
Si yo te digo ¿qué dices tu?
Tu aún dices ¿que decís?
Y lloras de emoción oyendo un bandoneón
Y aunque parezcas despistado con ese caminar pausado
Conozco la razón que hace doler tu corazón
Por eso quise hacerte esta canción
Ya vas a ver como van sanando
Poco a poco tus heridas
Ya vas a ver como va
La misma vida a decantar la sal que sobra del mar
JANUARY DAY
I met you one January day,
With the moon on my nose
And seeing you were sincere
in your eyes, I lost myself
What a clumsy distraction
And what a sweet sensation
And now that we're walking around the world
Like Eneas and Benetin
I've already noticed the many cuts
That they inflicted on you along the way
But my crazy love
Is your doctor
I'm going to cure your mourning soul
I'm going to leave you like new
And everything's going to pass
Soon, you will see the sun shine
You, more than anyone, deserve to be happy
Soon you will see
Your wounds healing little by little
Soon you will see how life itself
Will decant the excess salt from the sea
And although you've been a foreigner
even in your own country
If I ask 'how do you say' (Colombian Accent)
You still say 'what did you say' (Argentinean Accent)
And you cry with emotion listening to a bandoneón
And though you seem absent minded with that lazy walk
I know what causes your heart to ache
that's why I wanted to make you this song
You're going to see how little by little
Your wounds are going to heal
You're going to see how life itself
Will decant the excess salt from the sea
Astea-s cuvintele pe care mai odinioară ți le auzeam imaginate pe pânza de proiecție a sufletului meu, aceea pe care nimfe îmbătate de puterea și ritmul bătăilor unor inimi fugitive au țesut-o din fire de vis, dorință, fior...
Astăzi, demonii au venit din nou.
Astăzi, ei își apropie din nou ghearele amenințător...
Astăzi, încerc din nou să lupt; încerc din nou să mi te păstrez ca pe o frescă-n mozaic pictată-n neculori; în lumini și în umbre slabe, pâlpâitoare, fragile și instabile.
Astăzi, încă odată, ființele încearcă să-mi ia cea mai de preț neființă.
Astăzi însă, sunt din ce în ce mai slăbit...
Dacă de data aceasta nu voi mai răzbi; îl voi alege pe Mâine, și nu pe Astăzi.
Mâine... voi fi despânzit. Mâine, voi fi renunțat la necuvintele șoptite-n pânze de neființe...
Mâine îmi este frică...
Mâine sunt singur.
Mâine visez din nou.
Mâine sper...
Până mâine... doare.
Are aerul plin de îngeri
de aceea respiră greu
Pietrele poți să le-nsângeri
degeaba, cu prezența ta mereu.
Explică, are nuanțe
de galben de dat pe obraz.
Poți să ai, degeaba, gloanțe
de plumb, în butoiul cu haz
Poftiți la subsol!
Se coboară pe scara de lemn acru
cu pasul din dreapta în gol.
Un crucifix cu mortul sacru
cu ghimpi scade gama-n bemol
Aici totul se schimba
vinul în țuică veche, cartoful în nisip
Cuvintele miriapoade-ți aleargă pe limbă
măști îți pui, ca pe chip,
peste timbrul de roșu îndurerat
cu urme luxoase de melci trandafirii...
Ziua de astăzi va fi murit, traiasca verbul incoronat
al zilei de mâine.
(poezie adaptată după Nichita Stănescu - Târfa Sofisticată)
Rămâi să mai ciocnim o cupă La hanul vechi de pe coclauri Căci pentr-un vin și pentru tine Mai am în sân trei pungi cu aur Rămâi să ne-alungăm tristetea Și setea fără de-alinare Cu vinul negru de la hanul Din valea umbrelor fugare
Știi tu, frumoaso, că ulciorul Din care bei înfrigurată E făurit din taina sfântă Din taina unui trup de fată L-a făurit cândva olarul Cel inspirat de duhul rău Din taina unui trup de fată Frumos și cald ca trupul tău
Înmiresmează-te frumoaso Ca pe-un altar de mirodenii Când zarea-i plină de albastru Când lumea-i plină de vedenii Și-atât cât darurile noastre Mai au pe margini bucurii Căci mâine în zadar vei bate La porți de suflete pustii
Că mâine-om putrezi-n morminte Uitați nepomeniți de nimeni Căci mâine vor veni olarii Să fure lut din țintirime Și trupul tău care mi-e astăzi Cel mai iubit dintre limanuri Va fi un biet ulcior din care Vor bea drumeții pe la hanuri
"Copil, n-ai avut stare. Bătut-ai câmpii. Te-ai vrut în afară, departe de casă, departe de-ai tăi. Clipeai zburdalnic spre marginea văzduhului și rotunjeai cerul după măsura râvnirilor nostalgice.
Îmi aduc aminte a fi fost cândva copil. Atât. Să-mi reîntruchipez blândețea somnului vieții, memoria nu mă ajută.
Fugind din copilărie, întâlnit-am frica de moarte. Astfel am început să știu. Și acea frică s-a îndulcit în dorința de a muri. Și dorința s-a străvezit într-o spulbere de fericire crâncenă a cugetului fără rost.
…Și mă întreb adesea: cum îndraznit-am ca să fiu copil?"
E. Cioran - Îndreptar Pătimaș
