Vreau să fiu neființa ta, șoptindu-ți necuvintele mele... Nu te speria, nu trebuie să faci mare lucru, important e să ții ochii larg închiși. Nu e important, e esential!
Doar așa vei fi ferită de priveliștea grotească a tăcerii mele. Promite-mi te rog că n-o să-i deschizi, orice-ar fi... Ok, acum ca esti gata, hai să pornim la drum. Nu trișa! Ai promis doar că n-o să-i deschizi...

Greierii aproape că nu se mai aud deloc.

-Unde m-ai dus? Ce-s toate astea?
-Stai liniștită, e doar un basmu tăcut din gură în gură, în el se făcea că ne naștem dintr-un măr. (...) -Nu fii naiva, normal că din mai multe! dar aici, în neființă, unu e în toate și toate-s una, căci în esență, nimic nu e...
-Ce basmu prost! vei spune. Nici măcar n-are un zmeu!
-Shht! Nu mai spune nimic, altfel, ești, și fiind, te pierzi. Ai răbdare și-ascultă până la capăt povestea copiilor născuți din mere. Cum spuneam, după naștere, aceștia învățau să nu mai audă, auzind; să nu mai vadă, văzând; să nu mai vorbească, vorbind; să nu mai simtă, simțind; să nu mai... Fie... Fiind. Și-astfel le creșteau în loc de ochi, frunze, în loc de urechi, flori, în loc de vorbe, polen, în loc de inimă, spini...
-Pai ori erau meri, ori trandafiri?!
-Da' ce, am zis eu că erau meri? Am zis doar că...
-Păi și-atunci de ce se mai nășteau din mere, nu puteau la fel de bine să se nască din portocale?!? Nu mai înțeleg nimic. Nu-nțeleg de ce m-ai adus aici -unde suntem?- legată la ochi, departe de orice sunet, ca să-mi vorbești în duime despre vise ale minții...
-Tu n-ai fost niciodată legată la ochi, iubito, ci i-ai inchis de bunăvoie pentru a-mi putea asculta povestea.
Cât despre ei, se nășteau din mere cu un scop pe care îl uitau însa odată ce învățau să fie.
Dacă o clipă măcar ar fi învațat să și vorbească tăcând, frunzele, florile, polenul și chiar spinii lor ar fi aflat că...

Însă ea deschisese de mult ochii, amintindu-și apoi și de promisiunea încălcată.
Vedea; și văzând, nimicul, cu tot cu EL, dispărea.

Ar mai fi vrut să-i spuna din necuvintele sale, însa nefiinta lui dispărea odata cu lumina ei, cu verbul ei, cu ea fiind.

Iar ei, nu-i mai rămase decât amintirea unui vis de toamnă, când toate neființele ademenesc prin necuvintele lor...