... se iubesc suflete criminale.

by Crowpiestown emotional fashion week 2010 in "Ce se poartă?" topic.

Toamnă târzie. Covorul arămiu foșnește voios sub pașii săi grăbiți.

În spatele ferestrei, doi ochi privesc pierduți, câștigați.

Se aud bătăi în ușă. Trei secunde de liniște, apoi o voce înfundată de materia lemnoasă dintre ei:

-Domnule doctor, se poate? Alo!... Sunteți acolo?
Ochii-i rămaseră neclintiți, nicio modificare pe chipul său scăldat în delirul de raze al asfințitului, iar ușa se deschise - din spatele ei răsări zgomotos un chip logoreic, cufundat într-o claie ca de abanos și-acoperit de două nopți mari, înstelate...

-Bună ziua, domnule doctor. Am o... Of... A. Deranjez?

-Vă rog, luați loc... se auzi dinspre altarul chipului de citrin, pare-se incandescent. Spuneți-mi, ce-ați pățit? întrebă parcă adresându-se parașutiștilor ce locuiau până odinioară în copacii din fața geamului, ferindu-l de fierturile degajate pe coșul iadului, în zilele caniculare ale verii, ori bucurându-i auzul cu-n foșnet în compania vreunei viori vestitoare a primăverii; și care acum se grăbeau sa împânzească pământul.

-Domnule doctor, cred că am o problemă. M-am trezit... și era... Of... în piept - mi se părea mie că e cam frig, dar am crezut că a uitat domnul T. să închidă geamul după el când a plecat; pthiu, de-ați ști ce rapid zboară! Câteodată stau și-l privesc, până se pierde în zare, și nu-mi vine a crede... Este atât de agil pentru vârsta sa!

Privind în continuare la prietenii săi căzuți în dreptul ferestrei, domnul doctor replică ambiguu, ca din altă sferă: -Se pregătesc de moarte. Câtă grabă! Și totuși, câtă meticulozitate...

-Un lucru nu-l înțeleg defel, în schimb. Cu toată graba în care pleacă de fiecare dată, mereu întârzie... Și doar știe că trebuie să prindă visul de la ora 5, altfel mai poate ajunge abia cu cel de la miezul nopții.
În timp ce povestea, cei doi cărbuni nu se desprindeau defel de la chipul doctorului, care între timp se îndepărtase de fereastră și străbătuse încăperea, așezându-se în cele din urmă la birou.

-...ori, îndată ce l-am găsit pe Neastâmpăratul și-am putut privi spre fereastră, am observat că era închisă.
Rătăcit în vidul cărbunilor ce-l țintuiau, doctorul își aminti că trecuseră ore bune de când a mâncat ultima oară ceva, așa că începu să caute discret în sertarul biroului - doar un ceainic prăfuit și o cutie de ceai începută acum două săptămâni. "De cât timp sunt oare aici, fascinat?" se întrebă în sine.

- ...dar Neastâmpăratul se zbătea mai tare ca niciodată... Îi e tot mai lehamite de ajutoarele cu care până mai odinioară gonea norii cât colo, spuse sfârșită bizara companie a doctorului, după care urmă o scurtă pauză.

-Ceai? rupse doctorul tăcerea.

-Da, mulțumesc. Copil fiind, continuă C. în timp ce doctorul se îndrepta cu ceainicul către o încăpere adiacentă, fapt ce nu păru să-l perturbe din discursul său, clipeam zburdalnic spre nemărginirile văzduhului - se întâmpla pe când încă nu-l cunoșteam pe domnul T., iar Neastâmpăratul era atât de fericit când prietenele sale cele mai bune (și singurele, după cum consideră el), Pleoapele, îi mângâiau printr-o atingere moale și umedă luciul nopții sale cristaline...

Doctorul se întoarse cu o tavă, îi întinse ceașca și se așeză înapoi în scaunul său, ascultând cu atenție.

-Mulțumesc, primi C. ceaiul, continuând însuflețit. Când și-or fi declarat oare războiul ăsta crunt?

-Dar ce se întâmplă cu...

-Iar când m-am uitat pe podea, unde o găseam de obicei - continuă C. nepărând să-l fi auzit pe doctor; timp în care scoase din rucsac o cutie cu fursecuri pe care o puse pe birou - nu mai era acolo; vă puteți imagina, domnule doctor, ce grozăvie! După zeci, - făcu o pauză în care savura ceaiul 'domnului doctor' - poate chiar sute de vizite ale domnului T., e pentru prima oară când Ea nu mă mai aștepta acolo... După încă o pauză, reveni, pe un ton ostenit: -A decis să fugă așadar. Unde s-o asscunde oare lașa? Să se ferească ea până și de mine; zău că nu înțeleg domnule doctor...

Încet-încet, claia noastră ca abanosul începu să se piardă în gânduri, doar nopțile-i înstelate îi rămaseră ațintite asupra doctorului, urmărindu-i pasiv, automatic, fiecare gest - cum înmuia fursecul în ceai, cum sorbea, privind zambitor, pierdut și el, ca de obicei. "Oare ce misterii ascunde domnul T. prin călătoriile sale? Ce lucruri atât de monstruoase, încât se întoarce mereu cu o sete de mine de nemăsurat? Vampir al cucutei!... Și totuși, cum îndrâznit-a ea, lașa? Unde s-o ascunde?"

-Sunteți bine? întrebă doctorul trezindu-se din starea în care se afundase pe nesimțite. Spuneți-mi vă rog, cu ce vă pot ajuta, nu înțeleg prea bine ce ați păț...

-Îmi cer scuze că am dat buzna așa, domn' doctor, doream să vă întreb - dar m-am luat cu vorba și am uitat - dacă n-aveți cumva pe-aici vreo cârpă sau vr...

-Pentru asta ați bătut atâta drum?! Uitați, luați batista aceasta, și... Dar totuși, nu înțeleg...

-Mulțumesc, domnule doctor, nu știu ce mă făceam dacă nu... Ah, cât de târziu s-a făcut! Trebuie să plec, este aproape dimineață.

-Complimentele mele domnului...

-Domnului T.

-Domnului T, da.



Era și vremea ca C. să se retragă cu tot cu nopțile-i de cărbune, dimineața se instala iar domnul T. nu-l găsea acasă. Ieși pe ușa cabinetului și-și deschise cu eforturi disperate câțiva nasturi de la cămașă. Mototoli repede batista și-o îndesă cu grijă în gaura din piept - la timp, pentru că frigul îi cuprinsese întreaga ființă...
Aproape că începea să bată, așa dădea impresia luciul fin al mătasei roșii în primele raze ale dimineții.

Și totuși, unde putea fi, trădătoarea?


Auzi niște bătăi regulate, clare și profunde, iar pentru o clipă îi stătu... batista-n loc. Credea că s-a întors, însă își dădu în momentul următor seama că ceea ce auzea era defapt un ticăit, așa că ridică mâna stângă în dreptul Neastâmpăratului și îl zări pe domnul T. salutând voios din ceasul de la mână, cu gesturi agitate - și brutale, după părerea lui C.

Nici de data asta nu-i spusese domnului doctor de gaura din piept. Oare avea s-o facă vreodată? Când?...

Și totuși, acum situația părea mai gravă. Acum nu mai era pe podea... Unde s-o fi dus?





Emoție de... ba nu. Viroză de primăvară

A venit primăvara, acoperă-mi craterul din piept cu ceva,
cu vreun diapazon stricat sau mai bine cu batista ta.

Și atât... Gata.



Și á-propos, respect!

If I had a world of my own everything will be nonsense.
Nothing will be what it is because everything will be what it isn't...





I invite you to a world where there is no such thing as time
And every creature lends themself to change your state of mind
And the girl that chased the rabbit drank the wine and took the pill
Has locked herself in limbo to see how it truly feels
To stand outside your virtue
No one can ever hurt you
Or so they say

Her name is Alice
She crawls into the window
Through shapes and shadows
Alice
And even though she is dreaming, she knows

Sometimes the curiosity can kill the soul but leave the pain
And every ounce of innocence is left inside the brain
And through the looking glass we see she's faithfully returned
But now off with her head I fear is everyones concern
You see theres no real ending
Its only the beginning
Come out and play

(...)

And even though shes dreaming
Shes unlocked the meaning for you
This kingdom could rid us her freedom and innocence
Has brought this whole thing down

(...)

And even though she is dreaming
Shes unlocked the meaning

Shes unlocked the meaning for you







And contrary wise what it is it wouldn't be
and what it wouldn't be it would, you see...



Pi. Es.: Mi-am găsit frătânele ;;) :))

...Descântec de tine...



Cum am ajuns aici? Cum am ajuns sa te iubesc?...
Pe TINE. :| Legiunea mea de demoni...








Descântec de noi.

Mai citesc câte un filosof din când în când în nădejdea că voi găsi câteva cuvinte în plus pentru tot ceea ce rămâne mut în mine...


"Gândurile s-au îndrăgostit trecător de existență – și ne mândrim că suntem. O clipă de trezire, doar; și mrejele realului vulgar s-au desfăcut, spre-a ne vedea ce suntem: închipuiri de propriu gând."

"De ce s-ar trezi ei, ca totul să nu fie? – Cu ochii deschiși, existența se evaporă. Oamenii îi închid ca s-o păstreze. Și cine nu le-ar da dreptate? Scârbit de firea spălăcită a văzului clar, cum n-ai dori pleoape ferecate pe veci, cu minciuna proaspetei realități?"

"Prăpastia între suflet și simțuri face soarta sinonimă osândei. Toate poftele te muncesc. În nimicul absolut – ochiul ar crea pajiști, urechea sunete, mirosul miresme, pipăitul plăceri – căci dorințele urzesc un univers, dezmintit necontenit de minte."

"Sufletul zice: neant, simțurile: voluptate."


[E. Cioran - Îndreptar pătimaș]






Lie to me
It takes less time
To drink you pretty...

Fiecare text scris reprezintă un act de cruzime nemărginită, prin care se înghesuiesc himere interioare în niște ulcioare mici și crăpate, proiectate pentru a reține mai degrabă informații decât trăiri... În timp se naște nevoia de a găsi o metodă mai eficientă de exteriorizare, una a cărei mijlociri să ofere un grad mai mare de libertate.


Mai jos, niște conglomerate și-nghemotoace care n-au vrut defel să se-nghesoaie și ele ca tot gându' în niște construcții verbale coerente.

Evident că tot je îmi răspund la mirobolantele întrebări [presupun că eu nu prea înțelege când... tot eu :)) pune o întrebare retorică. eu e vită :-j ]

Pentru toate întrebările inutile de tip "de ce?" (a.) pe care mi le pun și (b.) care mi se pun, răspunsul este:

b). Pentru că pot!
respectiv

a).