Domnișoară, domnișoară, mai sunteți cea de-odinioară?



Ce faci, fecioară-ntr-al optulea soare-asfințit,
Buzele tale culoarea crimei perfecte;
Șoptești chicotind către mierla din pom
Că vocea-mi poartă ritmuri ale unei inimi defecte?!

Când un gol umple spațiul dintre ceea ce sunt
Și ceea ce sfânt; și-o mare umple valea celor de ieri
Ce azi nu mai vânt; cu valuri de-arcuș suspinând
Din gură pământ, văd și cânt,
mă atingi și mă nasc tremurând;
În văzduh trup de fum rezonând
Peste meri

Când toamne când veri, când astăzi când ieri,
De valț lin în noapte, de doamne în șoapte
Transmis mai departe, sorbită din glastre, 
Regală fetească.
Un dor bate lin la fereasatră

Femeie cu ochi rupți din noapte
Și sabie de foc înarmată,
Gându-ți marțial pătrunde în toate;
Tu porți pe frunte ’nsăși bolta cerească.

Fior te străbate privind peste mare -
Un freamăt se naște spre zori
Prin volburi, domniță, și tunet și zbucium
Ți-aduce aminte-un cimpoi 
- E cântec de luptă, de fugă, de harpe
Și-asculți umbra ta din oboi,
Cum vocea-i răsună din veșnice pleoape
Și sfatu-i răzbate-n trei zări:

Crăiasă de lut, foc și suflu, și fapte,
Prin pânze-ale tale culori
Ferește coroana în vid să nu-ți scape

Nici părul desprins printre nori

Cum stai și veghezi, de-un veac e secunda,
Ai grijă la strofe și ton -
În sânuri de om să nu-ți pâlpâie unda;
Pe creste plutește-alcion.