Lunatece creaturi


Și cum mergeam fără sens, direcție, traiectorie, sau orice alt fel de coordonată, calea mi-a fost întreruptă de un zid imens.
La întâlnirea cu dihania citadină, aliura-mi cartilaginoasă nu a putut rezista tentației, așa că ispitită de parfumul fricii; îndrăzni să-și deplaseze vâscozitățile câteva contracții îndărăt, în detrimentul destinului eroic la care era supusa, anume de a încerca simultan exaltarea și depresiunea; disperarea și voluptatea în cea mai contradictorie dintre toate armoniile posibile, dragostea față de virginități cosmice și nostalgia după singuratăți fantomale și misterioase; înaintând cu-n bravism caracteristic unui soi de perfecțiune inumană.
Abia din acea poziție evolutiv-îndărătnică, totu-i fu limpede: dihania cu mască de catapeteasmă, ce se hrănea cu stropi reci și sângerii de expresie absolută; cu obiectivări ale întregului chin interior, izvorâți din oglindiri ale unei imagini grotești și tragice în același timp, amestecând în contururile fizionomiei pete și dungi ce nu pot fi închise ori stăpanite.
Și totuși molusca-mi cobora din ce în ce mai mult prin fluxurile sărate ale abisurilor conștiintei atlanteene, orbită de nevoia de a vedea pe de-a-ntregul nelegiuitul ce-i șoptise-n spirit "pe-aicia nu se trece".
Zidul configura o veche hieroglifă a cărei litere, ori nici atat semnificație, nu-i erau lesne de descifrat.
Continua să decadă, printre straturi din ce în ce mai dense și întunecoase ale oceanului de impresii; când imagini ale străbunilor îi surescitau membrana, încastrând în aceasta niște chei ciudate care, deși o îngreunau, făceau totul să para mai ușor.
Atunci își aminti de zidul de la care atenția-i fusese distrasă.

**

Iată-mă privind, deci, opresorul care mă condamnase la o scufundare în neant fără să ofere măcar o explicație; cercetându-l cu priviri imperative, ce-i cereau justificări.
Am observat cum cheile strămoșilor se adanceau în țesuturile mele stafidii nu atât pentru a-mi provoca durere cât pentru a-mi descuia pleoapele ferecate de tentația dulce a inconștienței, visării; durerea părând a veni mai degrabă de la imaginile spălăcite ale văzului clar, durerea viciului și-a chinurilor în viciu ce împins-au ochiul în supranatural: ce vezi, ridică la rangul de vedenie!

Literele de pe zid încep astfel să se transforme și rearanjeze, capătă sens și consistență, pe măsură ce zidul se destrăma, sub pecetea balanței, ca o țesătură învechită de crimă, vină și pedeapsă...
Abia acum totul este clar - dureros de clar:

mesajul adus de fiul orașelor în acea zi pierduta în timp a vibrat: "efectul cauzei - nimic nu ramane neplatit"
karma? hmm...

Din spatele fărâmelor de zid ce plutesc deviant se ivește o mână învăluită în mister, nu-mi pot da seama de-i vis ori aievea, o formă din neant, creată din increat, prin limitarea infinitului; așa că nu-mi ramane decât să mă-ntreb dacă-mi oferă ajutorul sau imi cere socoteală...

Oricum ar fi, cheia cunoașterii, precum și imposibilitatea de a alerga după expresie, golindu-mp de conținut, îmi îngreunează corpul meu zgârcios, bătrân și melancolic, ce oftează-n scufundare -

Ehe,

de-ar şti umana mână
ce-ntinsă stă şi-aşteaptă
cruda-mi sentinţă - dreaptă:
"Pentru a ta păgână,
nelegiuită faptă

tentacula-ţi morţeşte
pedeapsă a aşteptării;
nu poate-oricin' doreşte-a-ţi
da drum al îndreptării

nu poţi nici da drept plată
ofrande efemere
tu geniu al iluziei
tu, iluzoriu tată
fii fiu, copac în ere;
fii mamă a prăpastiei

ce pe simţiri de spirit
ea legic le desparte

iar de abisu-ţi dacă
lehamite-ţi se face
fii foc care nu coace
ce n-aduce ruine
ci strange esenţa toată
transcedentală mie!"