Toamnă târzie. Covorul arămiu foșnește voios sub pașii săi grăbiți.

În spatele ferestrei, doi ochi privesc pierduți, câștigați.

Se aud bătăi în ușă. Trei secunde de liniște, apoi o voce înfundată de materia lemnoasă dintre ei:

-Domnule doctor, se poate? Alo!... Sunteți acolo?
Ochii-i rămaseră neclintiți, nicio modificare pe chipul său scăldat în delirul de raze al asfințitului, iar ușa se deschise - din spatele ei răsări zgomotos un chip logoreic, cufundat într-o claie ca de abanos și-acoperit de două nopți mari, înstelate...

-Bună ziua, domnule doctor. Am o... Of... A. Deranjez?

-Vă rog, luați loc... se auzi dinspre altarul chipului de citrin, pare-se incandescent. Spuneți-mi, ce-ați pățit? întrebă parcă adresându-se parașutiștilor ce locuiau până odinioară în copacii din fața geamului, ferindu-l de fierturile degajate pe coșul iadului, în zilele caniculare ale verii, ori bucurându-i auzul cu-n foșnet în compania vreunei viori vestitoare a primăverii; și care acum se grăbeau sa împânzească pământul.

-Domnule doctor, cred că am o problemă. M-am trezit... și era... Of... în piept - mi se părea mie că e cam frig, dar am crezut că a uitat domnul T. să închidă geamul după el când a plecat; pthiu, de-ați ști ce rapid zboară! Câteodată stau și-l privesc, până se pierde în zare, și nu-mi vine a crede... Este atât de agil pentru vârsta sa!

Privind în continuare la prietenii săi căzuți în dreptul ferestrei, domnul doctor replică ambiguu, ca din altă sferă: -Se pregătesc de moarte. Câtă grabă! Și totuși, câtă meticulozitate...

-Un lucru nu-l înțeleg defel, în schimb. Cu toată graba în care pleacă de fiecare dată, mereu întârzie... Și doar știe că trebuie să prindă visul de la ora 5, altfel mai poate ajunge abia cu cel de la miezul nopții.
În timp ce povestea, cei doi cărbuni nu se desprindeau defel de la chipul doctorului, care între timp se îndepărtase de fereastră și străbătuse încăperea, așezându-se în cele din urmă la birou.

-...ori, îndată ce l-am găsit pe Neastâmpăratul și-am putut privi spre fereastră, am observat că era închisă.
Rătăcit în vidul cărbunilor ce-l țintuiau, doctorul își aminti că trecuseră ore bune de când a mâncat ultima oară ceva, așa că începu să caute discret în sertarul biroului - doar un ceainic prăfuit și o cutie de ceai începută acum două săptămâni. "De cât timp sunt oare aici, fascinat?" se întrebă în sine.

- ...dar Neastâmpăratul se zbătea mai tare ca niciodată... Îi e tot mai lehamite de ajutoarele cu care până mai odinioară gonea norii cât colo, spuse sfârșită bizara companie a doctorului, după care urmă o scurtă pauză.

-Ceai? rupse doctorul tăcerea.

-Da, mulțumesc. Copil fiind, continuă C. în timp ce doctorul se îndrepta cu ceainicul către o încăpere adiacentă, fapt ce nu păru să-l perturbe din discursul său, clipeam zburdalnic spre nemărginirile văzduhului - se întâmpla pe când încă nu-l cunoșteam pe domnul T., iar Neastâmpăratul era atât de fericit când prietenele sale cele mai bune (și singurele, după cum consideră el), Pleoapele, îi mângâiau printr-o atingere moale și umedă luciul nopții sale cristaline...

Doctorul se întoarse cu o tavă, îi întinse ceașca și se așeză înapoi în scaunul său, ascultând cu atenție.

-Mulțumesc, primi C. ceaiul, continuând însuflețit. Când și-or fi declarat oare războiul ăsta crunt?

-Dar ce se întâmplă cu...

-Iar când m-am uitat pe podea, unde o găseam de obicei - continuă C. nepărând să-l fi auzit pe doctor; timp în care scoase din rucsac o cutie cu fursecuri pe care o puse pe birou - nu mai era acolo; vă puteți imagina, domnule doctor, ce grozăvie! După zeci, - făcu o pauză în care savura ceaiul 'domnului doctor' - poate chiar sute de vizite ale domnului T., e pentru prima oară când Ea nu mă mai aștepta acolo... După încă o pauză, reveni, pe un ton ostenit: -A decis să fugă așadar. Unde s-o asscunde oare lașa? Să se ferească ea până și de mine; zău că nu înțeleg domnule doctor...

Încet-încet, claia noastră ca abanosul începu să se piardă în gânduri, doar nopțile-i înstelate îi rămaseră ațintite asupra doctorului, urmărindu-i pasiv, automatic, fiecare gest - cum înmuia fursecul în ceai, cum sorbea, privind zambitor, pierdut și el, ca de obicei. "Oare ce misterii ascunde domnul T. prin călătoriile sale? Ce lucruri atât de monstruoase, încât se întoarce mereu cu o sete de mine de nemăsurat? Vampir al cucutei!... Și totuși, cum îndrâznit-a ea, lașa? Unde s-o ascunde?"

-Sunteți bine? întrebă doctorul trezindu-se din starea în care se afundase pe nesimțite. Spuneți-mi vă rog, cu ce vă pot ajuta, nu înțeleg prea bine ce ați păț...

-Îmi cer scuze că am dat buzna așa, domn' doctor, doream să vă întreb - dar m-am luat cu vorba și am uitat - dacă n-aveți cumva pe-aici vreo cârpă sau vr...

-Pentru asta ați bătut atâta drum?! Uitați, luați batista aceasta, și... Dar totuși, nu înțeleg...

-Mulțumesc, domnule doctor, nu știu ce mă făceam dacă nu... Ah, cât de târziu s-a făcut! Trebuie să plec, este aproape dimineață.

-Complimentele mele domnului...

-Domnului T.

-Domnului T, da.



Era și vremea ca C. să se retragă cu tot cu nopțile-i de cărbune, dimineața se instala iar domnul T. nu-l găsea acasă. Ieși pe ușa cabinetului și-și deschise cu eforturi disperate câțiva nasturi de la cămașă. Mototoli repede batista și-o îndesă cu grijă în gaura din piept - la timp, pentru că frigul îi cuprinsese întreaga ființă...
Aproape că începea să bată, așa dădea impresia luciul fin al mătasei roșii în primele raze ale dimineții.

Și totuși, unde putea fi, trădătoarea?


Auzi niște bătăi regulate, clare și profunde, iar pentru o clipă îi stătu... batista-n loc. Credea că s-a întors, însă își dădu în momentul următor seama că ceea ce auzea era defapt un ticăit, așa că ridică mâna stângă în dreptul Neastâmpăratului și îl zări pe domnul T. salutând voios din ceasul de la mână, cu gesturi agitate - și brutale, după părerea lui C.

Nici de data asta nu-i spusese domnului doctor de gaura din piept. Oare avea s-o facă vreodată? Când?...

Și totuși, acum situația părea mai gravă. Acum nu mai era pe podea... Unde s-o fi dus?





Emoție de... ba nu. Viroză de primăvară

A venit primăvara, acoperă-mi craterul din piept cu ceva,
cu vreun diapazon stricat sau mai bine cu batista ta.

Și atât... Gata.



Și á-propos, respect!

Vreau să fiu neființa ta, șoptindu-ți necuvintele mele... Nu te speria, nu trebuie să faci mare lucru, important e să ții ochii larg închiși. Nu e important, e esential!
Doar așa vei fi ferită de priveliștea grotească a tăcerii mele. Promite-mi te rog că n-o să-i deschizi, orice-ar fi... Ok, acum ca esti gata, hai să pornim la drum. Nu trișa! Ai promis doar că n-o să-i deschizi...

Greierii aproape că nu se mai aud deloc.

-Unde m-ai dus? Ce-s toate astea?
-Stai liniștită, e doar un basmu tăcut din gură în gură, în el se făcea că ne naștem dintr-un măr. (...) -Nu fii naiva, normal că din mai multe! dar aici, în neființă, unu e în toate și toate-s una, căci în esență, nimic nu e...
-Ce basmu prost! vei spune. Nici măcar n-are un zmeu!
-Shht! Nu mai spune nimic, altfel, ești, și fiind, te pierzi. Ai răbdare și-ascultă până la capăt povestea copiilor născuți din mere. Cum spuneam, după naștere, aceștia învățau să nu mai audă, auzind; să nu mai vadă, văzând; să nu mai vorbească, vorbind; să nu mai simtă, simțind; să nu mai... Fie... Fiind. Și-astfel le creșteau în loc de ochi, frunze, în loc de urechi, flori, în loc de vorbe, polen, în loc de inimă, spini...
-Pai ori erau meri, ori trandafiri?!
-Da' ce, am zis eu că erau meri? Am zis doar că...
-Păi și-atunci de ce se mai nășteau din mere, nu puteau la fel de bine să se nască din portocale?!? Nu mai înțeleg nimic. Nu-nțeleg de ce m-ai adus aici -unde suntem?- legată la ochi, departe de orice sunet, ca să-mi vorbești în duime despre vise ale minții...
-Tu n-ai fost niciodată legată la ochi, iubito, ci i-ai inchis de bunăvoie pentru a-mi putea asculta povestea.
Cât despre ei, se nășteau din mere cu un scop pe care îl uitau însa odată ce învățau să fie.
Dacă o clipă măcar ar fi învațat să și vorbească tăcând, frunzele, florile, polenul și chiar spinii lor ar fi aflat că...

Însă ea deschisese de mult ochii, amintindu-și apoi și de promisiunea încălcată.
Vedea; și văzând, nimicul, cu tot cu EL, dispărea.

Ar mai fi vrut să-i spuna din necuvintele sale, însa nefiinta lui dispărea odata cu lumina ei, cu verbul ei, cu ea fiind.

Iar ei, nu-i mai rămase decât amintirea unui vis de toamnă, când toate neființele ademenesc prin necuvintele lor...

Sunt captiv într-un vis de toamnă... Vreau, dar nu pot; ori pot dar nu vreau să mă trezesc din el?
Nici asfaltul nu știe...
L-am întrebat ieri, și...
A tăcut.

E foarte ciudat visul ăsta: e ca un film.
Da, da! E un film mut.
Un vis în care se face că realitatea-i iluzie... Îți vine să crezi? Ce stupid!...
Și doar i-am zis bucatarului: "făra ceapă și usturoi, că am o întâlnire importantă diseară".

Cum mai ajung eu acum acasă? E târziu și nu mai circulă nimic în direcția aia.
Bizar! Totu-i orbitor...

De când Veronica s-a hotărât să nu mai moară, nici un fluture nu mai are antene - domnul conte le-a retezat pe motiv de criză - așa că acum zboară toți d-an boulea.

*
Și nici nu știi când ajungi acasă, te așezi în pat, și aștepți.
-deschizi ochii... și, da, te trezești din visul unei nopți de toamnă.
Un film mut.
Vezi fulgii de nea, și zîmbești. Au fost întotdeauna aici, de ce a durat atât de mult să-ți dai seama? Nici tu nu știi...
Zâmbești. Iubești. Taci.
Întâi a fost cuvântul, iar mai 'nainte, liniștea.