Acel moment ocuard când sufletul tău roade canapeaua, împrăștie nisipul din cutie, răstoarnă vasul cu mâncare apoi lasă amprente peste tot și sparge vaze scumpe în toiul nopții; așa că-l dai afară, pentru ca mai apoi să vezi vremea teribilă și să regreți, dar când deschizi ușa să-l chemi înapoi, să-ți ceri iertare și să-i faci o baie caldă (iar el să te ude din cap până-n picioare când se scutură și să te privească fericit cu limba-ntr-o parte), constați cu uimire că nu mai e acolo.
...Și-astfel te pornești după el. Dar încotro s-apuci?...
...Căci ninge și bate și suflă și-mpinge
și pânzele-mi umflă și duce
corabie cu vise și doruri, pe-o luntre
și fuge, și fuge...
Copacii-i îndoaie în viscol, și luna
golește de miez; priceput samurai -
Un luciu taie zarea și-ascute furtuna.
„Dar dacă poți să-ți schimbi marea?”, întrebai...
Iar ceru-n pământ tot mai tare sufla
cu vâsle și aripi de stele, evantai.
N-atinge, nu schimbă, smucește ori sfarmă
doar gustă din fructele zilei geroase
- frigul îmi bântuie măduva-n oase.
Nu-s artificii, acel tărăboi de sub ramă
e o mare de faruri în zile cețoase,
semnalele noastre de-alarmă.
De-asta-s așa mulți fulgi de zăpadă,
Fluturii-au fost expulzați, în stomac e doar groază
Ale lor aripi cu solzi secerate de nori;
Și-ngheţaţi, câţiva norocoși or să cadă,
Pe inimi de îndrăgostiți, sau de nu,
Pe nuduri, pe buze de muritori.
Un suflet, o pasăre arămie, mecanică
Ce stă și ascultă atent, ghemuită
Un clinchet de-ncrengături poleite,
Emoții conservate în candide sticle,
Un strigăt, un cântec de cupe ciocnite,
Din cuarțuri fragile, mai fin făurite.
